Etichetă: catehism

Nu orice soție poate fi preoteasă

Preoteasa

„Nu orice soție poate fi preoteasă.
De acest lucru vă asigur eu. (Aviz tinerilor teologi).

Imediat după hirotonia întru preot, am primit copia unei scrisori către un preot tânăr, proaspăt hirotonit din partea duhovnicului său, în care duhovnicul îi dă niște sfaturi practice despre viitoarea misiune a tânărului în care îi subliniază cele ce urmează: „prioritățile tale să fie în această ordine: sănătatea, familia și abia apoi preoția”.

Nu am dat prea multa importanță acestui citat, pentru că sănătos eram, soția mi-o iubeam, deci dă-i înainte cu preoția, cu misiunea, cu slujirea, cu predica, cu cateheza, cu mutatul munților.
Doar că … realitatea din teren m-a izbit atât de tare, încât nici acum nu sunt 100% revenit. Și poate nu voi fi niciodată.
Răutatea oamenilor și a sistemului a venit peste sufletul meu tânăr ca un tsunami pe nepregătite.

La început de preoție ai două variante. Doar două: să fii pe placul oamenilor și să-ți meargă bine, să fii iubit (adică să fii popă), sau să încerci să fii pe placul lui Hristos (să fii cu adevărat Părinte) și atunci să te ții, căci tsunami-ul este inevitabil.

Sănătatea după doar doi ani a început să fie nu tot mai slabă, ci în cădere libera. Atunci am văzut acea latură a soției mele pe care nu o știam: latura de preoteasă.
Generația mea își mai aduce aminte probabil de acele desene animate „Copiii de la 402”. Este un episod cu numele „Un Crăciun ca Nancy” în care copiii jucând o scenetă cu Moș Crăciun, Nancy, care o interpretează pe doamna Craciun se plânge că ea lucrează tot anul și Moș Crăciun primește toate laudele.

Cam așa este și cu preotesele.
În față este mereu preotul.
El slujește, el predică, lui i se sărută mâna, lui i se mulțumește.
Preoteasa nu este văzută decât la slujbe, unde stă cuminte și smerit în spate, când se împărtășește, de obicei ultima și când își aduce pruncii la împărtășit.
Deci pentru multă lume, ea este doar soția preotului, nu ar avea vreun rol prea important.

Realitatea este alta însă. Câteodată este nevoie și ca preotul să împrumute dragoste din inima ei, când inima lui este sfâșiată de către toți.
Răbdarea ei în suferințele și greutățile din parohie este cea care nu-l lasă pe preot să cadă în iadul deznădejdii.
Jerta ei de a trai de multe ori în înfundături uitate de lume, în sărăcie, renunțând la propria ei tinerețe este imboldul ca preotul să fie statornic și să-și potolească instinctul de a fugi oriunde pentru ca familia lui să aibă un trai mai bun.

Scuipările și hula din partea oamenilor pe care se face că nu le vede îl face pe preot să-și iubească necondiționat comunitatea.
Slujirea pentru soțul ei când acesta este bolnav și în neputință este responsabilă pentru faptul ca lumea îl vede pe preot și duminica sau sărbătoarea următoare slujind. Simplitatea ei este scara pe care un preot coboară în smerenie, poate fiind mânat de patima mândriei. Și multe altele …

Toate acestea nu se vad din față. Dar în spatele unui preot slujind este o preoteasa puternică și care a jertfit tot pentru slujirea lui. Să nu mai vorbim despre sufletul preotesei care vede și trăiește toată viața cu ideea ca soțul ei trebuie să-și împartă dragostea pentru ea cu dragostea pentru Hristos, Biserică, oameni.

Când eram în liceu, cineva m-a întrebat cu naivitate: ce facultate trebuie sa facă o femeie ca să fie preoteasă?
Pare amuzantă întrebarea și răspunsul pare simplu: să fie soția preotului.

Însă nu orice soție poate fi preoteasă.
De acest lucru vă asigur eu. (Aviz tinerilor teologi).

Atunci am înțeles scrisoarea.
Ca preot, sănătatea trebuie să fie pe primul loc, căci neavând sănătate nu ai nici familie, nici biserică.

Preoți, iubiți-vă preotesele!
În spatele oricărui preot bun se află un suflet bun de preoteasă!”

Preot Dorian Oprișor

Sfânta Cruce

Semnul Sfintei Cruci era pentru Cuviosul Gherontie ceva cu totul special. În diferite momente sau contexte, crucea era semn, rugăciune, armă sau chiar simbol cu valoare de mărturisire. Pentru semnul Sfintei Cruci avea o grijă şi un respect deosebit, era foarte atent deopotrivă când şi cum se închina.

Înainte de a-şi începe rugăciunea, făcea aproape întotdeauna şapte metanii şi se închina, spunând cu voce tare, pentru sine, dar mai ales pentru cei alături de care se ruga: „Vezi, Doamne, de sunt pe vreo cale rea, du-ne, Doamne, pe calea veşniciei! Amin!”, „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” sau o altă formulă care să-l ajute, prin pocăinţă, să intre în starea de rugăciune pe care o căuta.

Se închina atunci când dorea să întărească un cuvânt pe care-l auzea sau îl spunea. Închinarea cu semnul crucii, însoţită de pomenirea numelor Persoanelor Preasfintei Treimi, era semnul văzut şi pecetea supremă pe care o punea Cuviosul pe un îndemn, pe o speranţă sau pe o rugăciune pentru cineva sau ceva.

Atunci când cineva era bolnav, iar boala survenise ca urmare a unei ispite sau lucrări a vrăjmaşului, Cuviosul însemna cu semnul crucii bolnavul, uneori locul unde era localizată durerea, dar nu o dată l-am văzut închinându-se în timp ce vorbea la telefon cu o persoană bolnavă sau aflată în mare încercare şi spunând: „Este de partea ispitei! Uite, mă închin, şi eu nu mă închin degeaba!”.

De fiecare dată, semnele vindecării şi uşurarea în încercare nu întârziau să apară. În aceste cazuri, Cuviosul folosea în mod explicit semnul crucii ca armă împotriva vrăjmaşului, fiind convins că rugăciunea sa de multe ori tainică şi închinarea sunt primite de Dumnezeu şi îndepărtează lucrarea celui rău.

Chiar dacă nu avea o anumită problemă medicală sau interioară, cine îi cerea Cuviosului Gherontie binecuvântarea, primea însemnarea cu semnul biruinţei lui Hristos: trei cruci mari, făcute cu putere, deopotrivă fizică şi duhovnicească, la frunte, la abdomen şi la umeri. Simţeam cel puţin câteva ore harul venit prin crucile făcute de Cuviosul!

Nu în ultimul rând, Cuviosul se închina în numele Preasfintei Treimi şi îşi făcea semnul crucii pentru a-şi mărturisi credinţa în locuri publice, în ţară sau în afara ţării, la creştini sau necreştini. Am văzut şi noi lucrul acesta, iar mărturiile făcute deja publice oferă diferite faţete ale modului în care Cuviosul Gherontie folosea semnul Sfintei Cruci pentru a le arăta altora Calea şi Adevărul.

În august 2008, la Galeria Uffizi, în Florenţa, unul dintre marile muzee ale lumii, în spaţiile destinate icoanelor sau picturilor religioase, ne cerea să ne închinăm împreună ca să le arate vizitatorilor, mai ales asiaticilor, faptul că icoanele sunt pentru noi obiect de cult, de închinare, chiar şi atunci când sunt păstrate într-un muzeu.

Pr. Dorin şi Monica Opriş

Preluare de pe cuviosulgherontie.com